Comertul cu cereale la Gurile Dunării: integrarea pe piață, structuri productive si infrastructura de transport ( 1829-1940)

Abstract

Principial, ideea că spaţiul românesc este un teritoriu cu un potenţial agricol ridicat a devenit un adevăr unanim acceptat de specialiştii români şi străini. Cu toate acestea, în spaţiul public se dezbate de multă vreme asupra unei sintagme lansate acum mai bine de un secol. La întrebarea a fost sau nu România „grânarul Europei”? au răspuns o serie de analişti. Primele atestări documentare ale unui asemenea clişeu sunt identificate în „Analele Economice” din 1861. Formula a fost preluată de publicaţiile de specialitate şi a reapărut frecvent în spaţiul public românesc pentru a servi intereselor politice ale clasei conducătoare bucureştene. Pe fondul unei crize mondiale la grâu în anul 1938, compensată de un export semnificativ al României, în cadrul mediului academic bucureştean (Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti) s-a propagat această idee, valorificată mai târziu de aparatul de propagandă, istoriografia şi cinematografia epocii socialiste. În mod natural, după evenimentele din 1989 s-au născut două curente de opinie care şi-au găsit „demistificatorii” şi „patriotarzii”. Cele două tabere livrează constant publicului analize pro sau contra acestui stereotip consacrat în anii regimului comunist din România. Cercetările recente oferă senzaţia rezolvării ştiinţifice a unuia dintre cele mai împământenite mituri din România contemporană2. Dar pentru mediul academic şi nostalgici, explicaţiile care gravitează în jurul pildei paharului pe jumătate plin sau gol nu oferă suficienţa epuizării argumentelor aduse de cele două curente de opinie. Tema încă naşte controverse pe care doar analizele empirice le pot elucida.