Mecanisme represive în școala românească de arhitectură

Abstract

Cu ocazia susținerii tezei de doctorat în arhitectură cu tema Arhitecții români și detenția politică 1944-1964. Între destin concentraționar și vocație profesională1 susțineam că modul în care sistemul instalat în România după cel de-al doilea război mondial a subordonat politic și propagandistic arhitectura este axiomatic dar în același timp puțin cunoscut în detaliu. În plus, așa cum afirma într-o conferință profesorul arhitect Sorin Vasilescu, de multe ori ne scapă un lucru extrem de simplu: arhitectura este făcută de arhitecți. Prezentul studiu pornește de la această incontestabilă stare de fapt: insuficienta (re)cunoaștere a relației arhitecturii și (mai ales) arhitecților cu regimul comunist – în special în primele decenii ale acestuia. O parte a acestei subordonări este reprezentată și de controlul total al educației de arhitectură, reprezentată în acei ani la nivel superior de o singură instituție – Facultatea de Arhitectură din București. Prin urmare, atât din această perspectivă (să-i spunem a devenirii unei bresle) dar și din dorința de a aduce o contribuție la istoriografia învățământului românesc sub comunism, în continuarea preocupărilor noastre de reliefare a relației dintre arhitecți și regimul totalitar, tema acestei cercetări s-a impus aproape de la sine. Cu foarte puține excepții – reprezentate ori de cercetări anterioare ale noastre2, ori de cele câteva lucrări care tratează mai curând tangențial acest subiect (volumul de amintiri al arhitectului Ioan Mircea Enescu3; inițiativa lăudabilă a Uniunii Arhitecților de a invita câțiva arhitecți care și-au finalizat studiile în preajma anului 1950 de a-și prezenta cariera în timpul dictaturii, atingându-se astfel și subiectul studiilor de arhitectură în acea perioadă4; memoriile doamnei arhitect Sanda Budiș5 și ale arhitectului Mihail Caffe6; precum și foarte interesantul volum care prezintă realizările promoției 1959 a Institutului de Arhitectură7) – cele petrecute în Facultatea de Arhitectură bucureșteană în primii ani de după 1944 sunt cvasi-necunoscute, necum analizate. Un indiciu suplimentar pentru veridicitatea acestei aserțiuni este reprezentat și de afirmația8 unui fost student arhitect – arestat și condamnat în 1958, socotit deci bine informat în chestiuni represive – cum că studenții arestați în 1956 au fost primele victime ale regimului comunist din facultatea de arhitectură.