From Antiterra to Maconda

Abstract

Within the opposing families and societies that operate in Vladimir Nabokov’s “Ada or Ardor: A Family Chronicle” and Gabriel Garcia Márquez’s “One Hundred Years of Solitude”, each family has to find ways to convert familial loss into psychological gain. Easy said and done with such authors whose perspective is always encoded in the text, no matter how fully “masked” it may appear to be. The solution at hand with both authors is to employ of writer- protagonists who compensate in their own novels the loss of coveted, familial space their very creators are craving to recuperate. Here is an elegant solution meant to demonstrate again and again that fictional narratives are nothing but allegories of writing, that is well wrought meaningful lies.

Au sein des familles ou des sociétés rivales telles celles des romans de Vladimir Nabokov, “Ada ou l´Ardeur: Chronique familial”¨ et de Gabriel Garcia Márquez, “Cent ans de solitude”, pour chacune, devient bien impératif de trouver les modalités qui puissent transformer les échecs de la famille en gains psychologiques. Au moment où l´on instaure un code dissimulateur de la présence de l´écrivain ce but n´est pas si difficile à atteindre. Dans notre cas, la solution agréée par les deux auteurs cités consiste dans l´utilisation de protagonistes ayant rôle d´écrivains créateurs de romans qui récupèrent dans leur oeuvre Ruxanda Bontilă 34 l´espace familial perdu et tellement convoité d´un côté par eux et de l´autre par leurs inventeurs.

În interiorul unor familii şi societăţi rivale ca în romanele lui Vladimir Nabokov Ada sau Ardoarea, şi Gabriel Garcia Márquez O cronică de familie, Un veac de singurătate, fiecare familie trebuie să inventeze modalităţi de a transforma eşecurile familiale în cîştiguri psihologice. Lucru uşor de realizat pentru scriitorii a căror prezenţă este codificată în text. În cazul nostru, soluţia preferată de ambii autori este de se folosi de protagonişti-scriitori care să compenseze în propriile lor romane pierderea spaţiului familial mult rîvnit de ei şi de adevăraţii lor creatori. O soluţie elegantă pentru a demonstra (a câta oară?) că naraţiunile ficţionale nu sunt altceva decât alegorii ale scrierii, minciuni cu tîlc atent construite.